Viața, o luptă neîntreruptă dintre bine și rău, este mai ușoară când în esența ei este prezentă armonia dintre două voci. Fiecare dintre noi tânjim după această armonie, în familiile noastre, la serviciu sau atunci când pierdem timpul cu cei din jur. Înainte să se scrie istoria a existat această armonie insa nu avea cine să o scrie.
La începutul timpurilor a existat o voce principală de excepție care simțea că are nevoie de câteva voci adiționale, nu ca să-i țină de urât, ci să-l sprijinească în lucrare. Așa am apărut noi, oamenii. Din păcate dorința de a încălca regulile partiturii ne-a alungat departe de maestru care s-a supărat că ne-a creat. Chiar dacă împreună am făcut o echipă extraordinară, armonia a fost perfectă, chiar dacă s-au vărsat multe lacrimi de ambele părți, greșeala la asemenea nivel se plătește.
După un timp, inima noastră dorea să-i audă vocea, ceva în sufletul nostru ne atrăgea ca un magnet spre acea voce melodioasă. Fiindu-i milă de noi, a început să ne vorbească și să ne călăuzească chiar și printr-un nor supranatural care revela latura magnifică a creatorului. Apoi, chemând un solist de exceptie pe un munte, au creat împreună câteva partituri care să restabilească armonia. Am așteptat atâtea zile crezând că și acest sprijin ne-a părăsit, dar nu, el s-a întors și pe chipul lui erau urmele stăpânului.
Am început să tremurăm la auzul timbrului puternic, care ne certa de fiecare dată când falsam. Am auzit strigătul, dar plânsul Lui nu l-am auzit, pentru că nu credeam că are sentimente. L-am rugat pe ascuns să nu ne mai vorbească așa de strident, când în adâncul inimii noi ne doream un intermediar. Plecându-și capul a înțeles și ne-a făcut să conștientizăm că întotdeauna va avea oameni care să stea în spărtură.
Ultimul intermediar, care a închis porțile operei, a fost Maleahi. Timp de 400 de ani am rămas fără voce principală. Am rămas cu programele noastre, cu bisericile noastre unde nu-i de mirare că se doarme când sunt atâtea adiționale. Am rămas cu afacerile noastre, unde întoarcerea celuilalt obraz a devenit un mit. 400 de ani în care ne întrebam dacă există acea voce pe care am dori s-o auzim… A existat, pentru că porțile operei s-au deschis și pe ele nu au ieșit zvonurile, nici știrile, pe ele a ieșit maestrul. Din păcate nu L-am recunoscut. Noi ne așteptam să fie altfel, nu se poate, El? Vezi de treabă, frate, tu nu vezi că se joacă în nisip cu ceilalți copii? Povești! Dar era ceva special la El, ce nu a văzut lumea niciodată: vorbea cu voce blândă cu cel căzut, îi certa pe cei care făceau afaceri în templu, m-a întărit pe mine. La vocea lui bolnavii se însănătoșeau, furtuna înceta, sufletul simțea ușurare. Întotdeauna când făcea minuni nu făcea spectacol, el nu dorea să-și arate puterea, dorea să-și arate dragostea.
Seara dinaintea concertului a fost cea mai grea. Chiar și cei mai buni prieteni l-au părăsit. Trebuia să cânte singur, vocea Lui trebuia să ridice în picioare pe orice om. Trebuia să lase ceva mai departe, trebuia să formeze urmași și să-și pună amprenta pe ei. Ziua aceea a venit, luminile erau peste tot, mulțimile înconjurau pământul, din nefericire nu toți l-au recunoscut ca Maestru. Atunci când cortina s-a rupt, am realizat că Maestrul a venit să cânte pentru noi. Unii s-au spânzurat că au ratat șansa, alții au mers la mormânt, iar alții au răspândit vestea că a înviat. Odată cu desfacerea cortinei avem șansa să cântăm cu Maestrul. Este însă nevoie ca generația noastră să ia aspiratorul și să curețe partiturile. Praful acela este semnul că Maestrul a venit degeaba pentru noi. Chiar dacă repetițiile sunt lungi și grele, chiar și acei cântăreți adevărați greșesc, visez la un cer fără falsete. Să nu uităm, El rămâne vocea principală!
Vlad Dîrzu
-redactat în perioada liceului-
